DIP


Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea DE DREPT
DEPARTAMENTUL
Drept internațional și drept European
CIORNAIA ALISA
Lucrul individual
la disciplina Drept internțional public
REFERAT
“Mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor internaționale:
Situația internațională privind conflictul în Afganistan”

Conducător ştiinţific: C. Bancu
Autorul: Сiornaia Alisa , gr.207
Chişinău – 2015
Cuprins:
TOC \o "1-3" \h \z \u
Introducere PAGEREF _Toc435901467 \h 2Din istorie PAGEREF _Toc435901468 \h 2Mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale PAGEREF _Toc435901469 \h 4Mijloace bazate pe constrângere pentru soluţionarea diferendelor PAGEREF _Toc435901471 \h 11internaţionale. PAGEREF _Toc435901472 \h 11Mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate. PAGEREF _Toc435901474 \h 12TERORISMUL- AMENINȚARE MAJORA LA ADRESA SECURITATII PAGEREF _Toc435901476 \h 3STATELOR SI CIVILIZATIEI MODERNE PAGEREF _Toc435901477 \h 13Conflictul dintre Statele Unite ale Americii si Afganistan PAGEREF _Toc435901478 \h 19Mijloace pașnice de rezolvare a conflictului în Afganistan. PAGEREF _Toc435901479 \h 26Concluzie PAGEREF _Toc435901480 \h 28BIBLIOGRAFIE PAGEREF _Toc435901481 \h 29Anexa ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………30
IntroducereRelaţiile internaţionale contemporane sunt dominate de mari probleme (unele mai vechi), fără a exista încă, paradoxal, soluţii alternative. Cea mai gravă dintre ele, violenţa (deşi a fost şi reglementată nu a dispărut, ci a căpătat noi forme de manifestare, unele foarte grave, precum conflictele interne destructurante sau terorismul internaţional).
Rezultă că diferendele internaţionale, după cum au sau nu temei de drept, pot fi:
- diferende juridice - atunci când contradicţia este urmare a neînţelegerilor cu privire la interpretarea şi aplicarea dreptului pozitiv, precum interpretarea unui tratat, probleme de drept internaţional, fapte de încălcare a obligaţiilor internaţionale, reparaţia datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
- diferende politice – când contradicţia nu are temei juridic, reprezentând doar pretenţii care nu au corespondent în dreptul pozitiv.
Din istorieTotuşi, ideea de soluţionare a diferendelor prin mijloace paşnice nu este nouă. Încă din antichitate întâlnim practici ale statelor, unele valabile şi astăzi, prin care încercau să-şi rezolve problemele fără folosirea forţei. De exemplu, cel mai vechi tratat cunoscut „Tratatul sublim” încheiat în annul 1926 î. Chr. intre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, şi Hattuşill al III-lea, regele hitiţilor, consemna obligaţia celor două state de a trăi în pace şi de a-şi rezolva problemele fără a se ataca. De asemenea, statele Chinei antice şi cetăţile state greceşti (sec. al VI lea î. Chr.)au încheiat tratate şi au stabilit reguli prin care renunţau la război şi prevedeau mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor, precum tratativele (negocierea), arbitrajul sau mediaţiunea.
Din punct de vedere istoric, se cuvin menţionate cele două convenţii de la Haga, din 1899 şi 1907, pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale. Ele lăsau statelor opţiunea între căi paşnice şi nepaşnice de reglementare, cerându-le să acorde prioritate mijloacelor paşnice, pe cât posibil şi dacă circumstanţele o permit, înainte de a recurge la arme.
Primul document de drept internaţional care statuează mijloacele paşnice ca singurele modalităţi pentru rezolvarea diferendelor este Pactul Briand-Kellogg, care condamnă recurgerea la război pentru soluţionarea diferendelor internaţionale şi cere să se renunţe la acesta (art.1). În articolul 2 din pact se prevede că toate diferendele sau conflictele dintre state trebuie să fie reglementate pe cale paşnică, independent de natura şi de originea lor, fără a mai lăsa statelor în litigiu alegerea de a recurge la forţa militară spre a le soluţiona.
Textul Cartei ONU care prevede obligativitatea reglementării diferendelor internaţionale numai pe cale paşnică este articolul 2 alineatul 3, stabilind obligaţia statelor membre ale organizaţiei de a rezolva diferendele dintre ele exclusiv pe cale paşnică, astfel încât pacea, se-curitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie periclitate. Capitolul VI din Cartă (art. 33-38) este consacrat în totalitate rezolvării paşnice a diferendelor. Mai recent, în 1988, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia de la Manila asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, care detaliază şi reglementează principiul solutionarii pe cale paşnică a diferen-delor internaţionale. În Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990, adoptată la reuniunea la nivel înalt a statelor  participante la CSCE, s-a reafirmat principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state şi sa hotărât să se pună la punct mecanisme de prevenire şi rezolvare a conflictelor între statele-părţi. Potrivit articolului 34 din Carta ONU, Consiliul de Securitate „poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”. Părţile trebuie să facă eforturi în scopul de a reglementa cu promptitudine diferendele internaţionale dintre ele prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere sau alte mijloace paşnice, la alegerea lor (Rezoluţia nr.2625 a Adunării Generale). Aşa cum se dovedeşte conflictul armat din fosta Iugoslavie, un diferend care nu este soluţionat la timp riscă, de cele mai multe ori, să declanşeze un conflict armat, iar recurgerea la forţă complică şi mai mult problemele şi îngreuiază reglementarea lor pe cale paşnică. Existenţa noilor mijloace de distrugere în masă, prin dezvoltarea si răspândirea armelor nucleare, care ameninţă nu numai pacea şi securitatea universală ci însăşi civilizaţia contemporană, este ple-doaria cea mai convingătoare pentru rezolvarea oricărui conflict, de a nu l lăsa să seacutizeze.  În domeniul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale pot fie numerate, până în zilele noastre, aproximativ 30 de asemenea instrumente, începând cu Convenţia de la Haga din 1907, la care ne am referit mai sus, şi până la declaraţiile Adunării Generale a ONU; dintre acestea trebuie reamintite Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile priete-neşti şi cooperarea dintre state conform Cartei ONU şi Declaraţia de la Manila. În Declaraţia de la Manila se prevede că obligaţia de reglementare paşnică se aplică tuturor diferendelor internaţionale, oricare ar fi gravitatea sau natura lor. Dacă părţile nu au ajuns să reglementeze diferendul prin mijloace tradiţionale iar prelungirea acestuia ar putea ameninţa menţinerea păcii, Consiliul de Securitate va fi obligatoriu sesizat. Un diferend internaţional se poate naşte nu numai între state, ci şi între state şi organizaţii internaţionale sau între asemenea organizaţii, şi lor aplicându-se principiile esenţiale ale soluţionării diferendelor între state.
Mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor internaționaleMijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor internaţionale sunt mijloacele permise de dreptul internaţional. După tipul mijlocului şi modalitatea de utilizare, le putem grupa în:
mijloace diplomatice, care includ negocierea, bunele oficii, medierea ancheta internaţională şi concilierea internaţională; 
mijloace jurisdicţionale, care includ arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională;
organizaţiile interguvernamentale universale şi regionale.
Mijloacele bazate pe constrângere sunt acelea care numai limitativsunt acceptate de dreptul internaţional, respectiv:
mijloace bazate pe constrângere fără folosirea forţei armate, precum retorsiunea, represaliile sau ruperea re-laţiilor diplomatice; 
mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate, în virtutea dreptului la apărare individuală sau  colectivă, ca drept legitim consacrat de Carta ONU (art. 51), dar şi măsurile de constrângere în baza Cartei  ONU, cap. VII, care implică folosirea forţei armate, pe care le poate aplica exclusiv Consiliul de Securitate  împotriva agresorilor sau pentru aplanarea altor situaţii care pun în pericol pacea şi securitatea  internaţională.
În concluzie, dreptul internaţional actual nu permite, cu excepţiile arătate mai sus, folosirea forţei armate de către state ca instrument al politiciilor internaţionale, în scopul rezolvării diferendelor la care sunt parte. 
NegociereaNegocierea a deţinut întotdeauna un loc central în cooperarea internaţională, cu începere din cele mai vechi timpuri. 
Negocierilor nu li se aplică reguli stricte de procedură. Toate elementele negocierilor şi condiţiile pentru desfăşurarea lor se stabilesc de părţile în diferendul respectiv. Negocierea, ca şi celelalte mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor trebuind să fie conforme cu justiţia, condiţie general pentru toate mijloacele paşnice. Negocierile diplomatice între părţile în conflict constituie, în mod natural, mijlocul cel mai simplu şi mai eficace de a ajunge la o reglementare satisfăcătoare.
Un tip de negocieri sunt considerate şi consultările; ele nu sunt prevăzute în articolul 33 al Cartei ONU, dar sunt incluse întrun număr detratate ca mijloc de reglementare a litigiilor legate de aplicarea sau interpretarea tratatelor respective (ex.: art. 84 al Convenţiei de la Viena din 1978; art. 42 al Convenţiei de la Viena din 1983 privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii de stat). În funcţie de cadrul de desfăşurare a negocierilor, acestea pot fi:
negocieri bilaterale în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întâlnesc direct sau îşi fac cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondenţei scrise. Negociatorii sunt, cel mai adeseaminiştrii afacerilor externe sau funcţionari ai ministerelor afacerilor externe, dar pot fi şi negociatori specializaţi.
negocierile plurilaterale sau multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt implicate mai multe state, o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim negocierilor.
negocieri colective. O organizaţie internaţională poate constitui, deasemenea, cadrul optim negocierilor atunci când soluţionarea unui anumit litigiu interesează un grup de state membre ale organizaţiei respective.
MediereaMedierea este tot o procedură diplomatică de reglementare a diferendului. 
Se deosebeşte de negociere prin introducerea unui terţ în desfăşurarea negocierilor. Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat, de comun acord, de părţile aflate în diferend. Acesta poate fi un stat, un grup destate, ONU sau instituţiile sale specializate, alte organizaţii internaţionale cu vocaţie mondială sau regională sau o personalitate de prestigiu (om politic, jurist, expert). Terţa persoană propune o soluţie părţilor, care nu are însă un caracter obligatoriu. Această modalitate de reglementare paşnică a litigiilor este prevăzută într-o serie de tratate multilaterale: convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, Tratatul interamerican asupra bunelor oficii şi medierii din 1936, Carta Naţiunilor Unite, Declaraţia de la Manila privind reglementarea paşnică a diferendelor  internaţionale din 1982, etc. Bunele oficii prevăzute în Convenţia de la Haga, precum şi în declaraţia de la Manila se deosebesc de mediere prin faptul că persoana care oferă bunele oficii nu participă la negocieri şi nu formulează propuneri pentru rezolvarea controversei; în esenţă, bunele oficii facilitează comunicarea între părţi şi sunt utile dacă părţile aflate în diferend nu aurelaţii diplomatice între ele sau le-au rupt.Ancheta internaţională.Este mijlocul diplomatic de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale, prin care un organ comun sau o persoană desemnată de părţile la un diferend cercetează starea de fapt, uneori şi de drept, precum şi pretenţiile părţilor la diferend în scopul stabilirii împrejurărilor în care a apărut, luând decizii în acest sens, dar fără caracter obligatoriu pentru părţi.
Ancheta internaţională se bazează pe ideea că negocierile dintre părţile aflate în diferend,  pentru găsirea unor soluţii echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoaştere corectă şi exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv. Considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi garanţia stabilirii cu exactitate a acestora, a apărut necesitatea instituirii, în acest scop, a unor comisii internaţionale deanchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor. Consacrarea anchetei internaţionale într-un document multilateral s-afăcut prima dată, în Convenţia de la Haga din 1899 şi, ulterior, în Convenţiade la Haga din 1907 (art. 9). Ea nu este o modalitate de soluţionare independentă, fiind utilizată ca o treaptă anterioară pentru o altă modalitate paşnică de soluţionare (concilierea, arbitrajul având un caracter facultativ). Ancheta trebuie să se limiteze numai la examinarea problemelor de fapt, tendinţa de a se aluneca spre analizarea aspectelor de drept justificând reţinerea statelor de a nu recurge prea des la anchetă.
Comisia de anchetă se instituie printr-o convenţie specială între părţileîn litigiu. Comisia este formată dintr-un număr impar de membri-comisariavând cetăţenia părţilor în conflict şi comisari terţi. Comisarii sunt aleşi intuitu personae, nereprezentând guvernele lor. Părţile sunt reprezentate prin agenţi speciali care servesc ca intermediari între ele şi comisie; ei pot fiasistaţi de consilieri sau avocaţi care să susţină interesele părţilor în faţa comisiei. Ancheta are loc în procedură de contradictorialitate.
Aceasta cuprinde, în primul rând, expunerile părţilor asupra faptelor. Comisia poate examina documente, diferite acte, poate audia martori şi experţi, poate să se deplasezela faţa locului (aceasta presupune însă acordul părţii care exercită suveranitatea asupra teritoriului respectiv).
Comisia internaţională de anchetă finalizează acţiunea printr-un raport-concluzie adoptat cu majoritatea voturilor membrilor, raport pe care îl prezintă părţilor la diferend, acestea putând să ţină sau nu seama de concluziile comisiei. Acest raport nu are caracterul unei sentinte arbitrare. Prin urmare, raportul, care trebuie să concluzioneze exclusiv asupra stării de fapt, nu asupra răspunderii părţilor, are un caracter facultativ.
Conceliere.
Primele referiri la procedura de conciliere s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale încheiate în primele decenii ale secolului al XX-lea. În1922, Societatea Naţiunilor a adoptat o rezoluţie prin care se propunea statelor supunerea diferendelor unor comisii de conciliere. Ulterior, numeroase tratate multilaterale au consacrat concilierea ca un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor: Carta ONU (art. 33), Declaraţia de principii din 1970, Carta OUA, Declaraţia de la Manila din 1982 ş.a. Această procedură asociază elementele medierii şi ale anchetei, având trăsături caracteristice proprii.
Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigare realizată de un organ independent, şi nu de un terţ care acţionează camediator.
În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor prin audierea părţilor, ci se procedează în continuare la concilierea propriuzisă, adică la propunerea de soluţii părţilor, care se vor pronunţa asupra lor.
Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluţionare la cele jurisdicţionale. Se deosebeşte de aceastea din urmă prin faptul că soluţia propusă de comisia de conciliere are un caracter facultativ şi nu obligatoriu. Se aseamănă cu mijloacele jurisdicţionale de reglementare a diferendului prin faptul că se realizează printr-o procedură în contradictoriu. Ea se desfăşoară prin constituirea de către părţile în cauză a unei comisii de conciliere permanente sau ad-hoc.
În cazul tratatelor multilaterale care prevăd instituirea unor comisii de conciliere, se recurge la stabilirea unei liste permanente de conciliatori alcătuită dintr-un număr fix de naţionali desemnaţi de fiecare stat-parte la tratat. În caz de diferend, fiecare parte alege, în mod unilateral, un membru naţional înscris pe listă, iar aceştia aleg, de comun acord, preşedintele comisiei dintre ceilalţi conciliatori înscrişi pe listă de celelalte state.
Lucrările comisiei au un character secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident. De la regulă se poate deroga pe baza unanimităţii comisiei şi a acordului părţilor în litigiu.
Arbitrajul international.Potrivit unei definiţii date de doctrină, „arbitrajul este modul dereglementare a diferendelor internaţionale în care părţile, printr-o convenţieformală, se supun deciziei unei terţe părţi, care poate fi una singură sau maimulte, în urma unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă ”.
Practica arbitrajului, în sensul modern, a jucat un rol însemnat din înainte de sfârşitul secolului XVIII-lea, generalizându-se în secolul al XIX-lea. Convenţia de la Haga din 1907 a consacrat un întreg titlu arbitrajului (titlul IV, împărţit în cinci capitole).
Arbitrajul internaţional este judecata realizată de o instanţă de judecată, constituită de păr-ţile la un diferend determinat, pentru soluţionarea acestuia. Practic, arbitrajul internaţional, ca metodă de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor, face trecerea de la concilierea internaţională la instanţele de judecată internaţionale permanente. Astfel, dacă o comisie internaţională de conciliere nu poate lua decizii obligatorii pentru statele părţi la diferend, hotărârile instanţei de arbitraj sunt obligatorii pentru statele care au supus judecăţii ei un diferend dar numai pentru acel diferend. În acelaşi timp, instanţa de arbitraj internaţional se deosebeşte de instanţa de judecată internaţională prin caracterul său ad-hoc şi prin faptul că judecătorii sunt aleşi de părţile la diferend.
Arbitrajul internaţional are un caracter facultativ, statele putând să recurgă sau nu la acest mijloc de soluţionare a diferendelor. Acordul de a recurge la arbitraj poate avea mai multe forme:
-compromisul, ca un tratat prin care se stabilesc toate detaliile referitoare la diferend, alcătuirea instanţei arbitrare, procedura etc. Acest acord poate, în anumite împrejurări, să aibă forma unui tratat general de arbitraj permanent, cu aplicabilitate pentru orice diferend intervenit între părţile tratatului.
-clauza compromisorie la un tratat prin care se fac trimiteri la tratate de arbitraj anterioare. În această situaţie, clauza poate fi una specială, când se referă la un anumit diferend, sau una generală, când se are învedere orice diferend ulterior.
Decizia instanţei de arbitraj – sentinţa arbitrară – este obligatorie pentru părţi, dar numai pentru cauza judecată şi nu poate fi contestată decâ tnumai pentru aspecte procedurale, eroare, dol, constrângere sau coruperea arbitrilor. Se pot admite totuşi recursul în interpretare, când părţile sunt în dezacord cu sensurile aplicării sentinţei, recursul în corectare, precum erori de fapt sau de drept, şi recursul în revizuire, când se descoperă fapte noi care pot influenţa considerabil sentinţa.
Arbitrajul internaţional prezintă anumite caractere specifice care îl individualizează în sistemul modalităţilor de soluţionare paşnică adiferendelor:
a) Caracterul judiciar (presupune existenţa unui element terţ – organul arbitral – care trebuie să se pronunţe printr-o hotărâre judiciară); Acest caracter presupune şi caracterul obligatoriu al hotărârii pronunţate ceea ce îl diferenţiază de modalităţile diplomatice de soluţionare paşnică care constituie faza prealabilă utilizării arbitrajului; 
b) Caracterul consensual (acordul părţilor poate să fie anterior sau posterior, general sau special, dar trebuie să existe întotdeauna);
c) Caracterul limitat (limitele se referă la excluderea anumitor categorii de diferende din cadrul celor care pot fi supuse arbitrajului:diferendele politice – decât într-o anumită perioadă , diferende care pot afecta suveranitatea, independenţa etc.);
d) Caracterul suplu (în funcţie de datele concrete ale diferendului, procedura arbitrajului poate fi stabilită cu supleţe, pe baza unor reguli simple).
Justiția internațională
În sistemul juridic  internaţional actual, existenţa unor instanţe judiciare constituie o excepţie, iar ele sunt create prin acordul statelor. Există însă o tendinţă mai amplă, concretizate în crearea unor instanţe în cadrul regional.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (în prezent Uniunea Europeană) spre deosebire de alte jurisdicţii internaţionale, are competenţe foarte diversificate, şi anume: interpretarea tratatelor şi actelor comunitare, dar şi pe cea de a anula sau de a aprecia validitatea actelor adoptate de organele comunitare. Ea este competentă să judece recursurile privind încălcarea obligaţiilor lor de către statele membre.
Prima instanţă de judecată internaţională cu caracter permanent a fost insa Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, care a funcţionat în baza Pactului Societăţii Naţiunilor, dar independent de aceasta, luând peste 85 dedecizii în cauzele judecate.
După ce de-al doilea război mondial, ca succesoare a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, s-a înfiinţat Curtea Internaţională de Justiţie, în baza Cartei ONU, ca organ principal jurisdicţional al ONU, dar independent de acesta.
Rolul Curţii Internaţionale de Justiţie este de a soluţiona diferendele dintre state şi de a acorda avize consultative calificate în orice problemă juridică la cererea Adunării Generale si a Consiliului de Securitate ori a altor organe şi instituţii specializate ale ONU. Aceasta înseamnă că statele nu pot cere avize consultative.
Sesizarea CIJ de către statele care doresc să-şi rezolve diferendul pe această cale, se realizează prin adresarea unei cereri care trebuie să cuprindă ca elemente obiectul diferendului, partea reclamantă şi partea reclamată. Înainte de începerea procesului, Curtea poate adopta prin ordonanţe măsuri conservatorii (pentru conservarea drepturilor părţilor la diferend) iar părţile pot ridica excepţii preliminare referitoare la declaraţia de acceptare a competenţei Curţii, lipsa negocierilor prealabile şi altele. Reprezentarea părţilor în faţa Curţii se realizează prin agenţi oficiali, însoţiţi de consilieri şi avocaţi.
Procedura de judecată presupune parcurgerea a două faze:
- faza scrisă, în cadrul căreia se depun de către părţi memorii, contra memorii şi alte documente referitoare la situaţia de fapt a diferendului;
- faza orală, în care sunt audiaţi martorii, experţii şi reprezentanţii statelor la diferend.
Dezbaterile sunt publice şi conduse de preşedinte. La cererea părţilor, ele pot fi ţinute şi cu uşile închise.
Hotărârea Curţii este adoptată cu majoritatea judecătorilor prezenţi, în caz de voturi egale, votul preşedintelui fiind preponderent. O hotărâre a Curţii are trei părţi: prima  care determină cauza, faptele şi sinteza argumentelor părţilor, a doua – motivaţia hotărârii, iar concluziile sunt conţinute în partea a treia a hotărârii prin care Curtea soluţionează diferendul.
În Statutul Curţii se mai precizează că hotărârea Curţii are forţă obligatorie numai între  părţi şi numai cu privire la cauza respectivă. Hotărârea este definitivă. Dacă există o contro-versă în privinţa înţelesului său, Curtea o va interpreta la cererea oricărei părţi.
Un rol deosebit de important în soluţionarea diferendelor internaţionale şi a multor situaţii internaţionale care au pus în pericol pacea şi securitatea internaţională l-a avut şi-l are ONU.
Pe lângă Curtea Internaţională de Justiţie, ca organ principal jurisdicţional al ONU, au competenţe în soluţionarea diferendelor internaţionale şi Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate.
Adunarea Generală a ONU poate discuta orice chestiuni sau cause care intră în cadrul Cartei şi poate face recomandări membrilor sau Consiliului de Securitate. Adunarea Generală poate dezbate orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale cei sunt supuse de statele membre sau de Consiliul de Securitate sau de ambele şi să le facă recomandări, fiecăruia sau ambelor sub rezerva art. 12. Adunarea Generală trebuie să supună Consiliului de Securitate orice problemă ce ameninţă pacea şi securitatea internaţională, înainte sau după discutarea ei.
Adunarea poate recomanda măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii pe care o consideră de natură a dăuna bunăstării generale sau relaţiilor prieteneşti între naţiunii, inclusiv încălcarea principiilor Naţiunilor Unite.
Consiliul de Securitate poate invita părţile într-un diferend să-lrezolve ele însele, putând recomanda procedurile sau metodele de aplanare a unui diferend sau a unei situaţii, sau condiţiile de rezolvare paşnică a diferendului lor. Prin urmare acţiunea Consiliului de Securitate constă esenţialmente în favorizarea reglementării paşnice a diferendelor de către părţile înseşi.
În Cartă sunt prevăzute următoarele forme de sesizare a Consiliului de Securitate în vederea rezolvării unui diferend:
dacă părţile n-au reuşit să rezolve diferendul prin mijloacele paşnice clasice (art. 33) ele au obligaţia de a supune diferendul Consiliului(art. 37), aceasta constituind o excepţie de la sesizarea facultativă;
dacă toate părţile într-un diferend cer Consiliului să procedeze astfel.
Consiliul de Securitate poate în orice stadiu al unui diferend a cărui prelungire pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să recomande procedurile sau metodele de aplanare adecvate luând în considerare orice proceduri adoptate de părţi pentru reglementarea diferendului.
Prin recomandările pe care le face Consiliul de Securitate al ONU, acestaare în general funcţii de bune oficii, de mediator sau de conciliator, el putândacţiona şi prin comisii interguvernamentale.
În art. 52 din Cartă se subliniază importanţa unor acorduri sauorganisme regionale destina-te a se ocupa cu problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale ce pot fi rezolvate pe plan regional. Acestea trebuie însă să fie compatibile cu scopurile şi principiile organizaţiei mondiale.
Membrii ONU care încheie asemenea acorduri sau instituie asemenea organisme trebuie să facă toate eforturile în scopul de a reglementa paşnic, prin intermediul acelor acorduri sau organisme, diferendele cu caracter local, înainte de a le supune Consiliului de Securitate (art. 52 alin. 2 din Cartă).
Cu alte cuvinte, într-o asemenea situaţie, organizaţia regională apare mutatis mutandis ca o instanţă de fond, iar Consiliul ca a doua treaptă de jurisdicţie.
Mijloace bazate pe constrângere pentru soluţionarea diferendelor
internaţionale.
Retorsiunea.Este acţiunea prin care un stat ia măsuri împotriva actelor inamicaleale altui stat care sunt contrare uzanţelor internaţionale. Prin urmare, actele inamicale la care se răspunde nu sunt încălcări ale dreptului internaţional public, ci doar ale curtoaziei internaţionale, precum unele acte legislative, judecătoreşti sau administrative care afectează bunele relaţii dintre state sau cetăţenii acestora (de exemplu, expulzarea colectivă, creşterea taxelor vamale, tratamente preferenţiale acordate pe baza unor criterii neacceptabile,cum ar fi cel etnic etc.)
Represaliile.Sunt acţiuni de răspuns ale unui stat la actele altui stat, ilegale din punct de vedere al dreptului internaţional, în scopul determinării acestuia din urmă să renunţe la actele sale şi să repare prejudiciile produse. Represaliile constituie un mijloc licit numai dacă sunt utilizate fără folosirea forţei armate sau a ameninţării cu forţa şi dacă s-a cerut anterior repararea daunei, dar fără rezultate.
Embargoul.Reprezintă o formă particulară a represaliilor şi constă în acţiunea cucaracter preventiv prin care un stat care încalcă grav dreptul internaţional ise interzic importurile şi exporturile, intrarea sau ieşirea navelor comercialedin porturile, aeroporturile sau din marea sa teritorială, ori chiar reţinerea bunurilor acestuia, până la încetarea acţiunilor ilegale şi repararea prejudiciilor. Embargoul poate fi aplicat şi ca măsură colectivă, prin deciziea Consiliului de Securitate, cum au fost, de exemplu, măsurile de acest tip luate împotriva Irakului şi a Iugoslaviei ca urmare a conflictelor din anii ’90.
BoicotulEste tot o formă particulară a represaliilor şi constă în acţiuni de constrângere a unui stat care încalcă grav dreptul internaţional, mai ales când pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.
 El este concretizat prin măsuri de întrerupere a relaţiilor comerciale, culturale, ştiinţifice, a comunicaţiilor terestre, maritime sau aeriene, poştale, telegrafice sau radio. Şi această măsură poate fi luată individual sau colectiv de către state, ori prin decizie a Consiliului de Securitate.
Ruperea relaţiilor diplomatice.Reprezintă un act unilateral al statului, prin care decide rechemarea misiunii sale diplomatice şi cere celuilalt stat să-şi recheme misiunea sa diplomatică, reprezentarea reciprocă a acestor state putând fi realizată în continuare prin intermediul unui terţ, stat sau organizaţie internaţională. Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă un mijloc extrem, prin care, practic, se elimină unul dintre cele mai importante instrumente de realizare a politicii externe a unui stat – misiunile diplomatice. Ruperea relaţiilor diplomatice nu reprezintă realmente un mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale ci, mai degrabă, o pseudosoluţionare, pentru că în lipsa relaţiilor diplomatice se rup punţile de legătură directă între părţile la diferend.
Mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate.În cazul unei agresiuni armate, statele au dreptul, individual sau colectiv, să recurgă la forţă pentru apărarea suveranităţii şi integrităţii lor teritoriale. În conformitate cu Carta ONU, nici o dispoziţie a acesteia „nu va aduce atingere dreptului inerent de apărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”. Există situaţii când, datorită gravităţii lor şi imposibilităţii desoluţionare paşnică, nici pe cale diplomatică, nici prin intermediulorganizaţiei internaţionale, nici prin mijloace de constrângere fără folosirea forţei, diferendele internaţionale să degenereze în acte de agresiune armată sau alte acte de violenţă care să pună în pericol pacea şi securitatea internaţională.
Sistemul securităţii colective consacrat de Carta ONU are în centru Consiliul de Securitate, singurul organism competent să constate existenţaunei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act deagresiune. Consiliul de Securitate poate întreprinde orice acţiune cu forţe aeriene, navale sau terestre pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. În acest scop, toţi membrii ONU sunt obligaţi să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea acestuia, forţele armate, asistenţa şi înlesnirilenecesare îndeplinirii misiunilor.
TERORISMUL –
AMENINȚARE MAJORA LA ADRESA SECURITATII
STATELOR SI CIVILIZATIEI MODERNETerorismul contemporan a devenit un flagel mondial, a cărui eradicare va necesita, din partea comunităţii internaţionale, eforturi continue, îndelungate şi extinse, în multiple domenii şi bine coordonate. Mai mult, poate fi considerat chiar provocarea fundamentală a începutului de secol XXI.
Prin dimensiunile şi multiplele sale forme de manifestare, terorismul internaţional a devenit una din cele mai grave ameninţări ale acestui început de secol, la adresa multor naţiuni ale planetei, în raport cu atât de fragi la securitate pe plan internaţional.
Lipsa unei definiţii, acceptată pe plan internaţional, continuă să îngreuneze procesul de abordare juridică şi legislativă a acestui fenomen. Astfel, în viziunea americană, Departamentul Apărării al Statelor Unite defineşte terorismul ca fiind „folosirea ilegală a forţei, violenţei sau ameninţarea cu violenţa din partea vreunei organizaţii revoluţionare, la adresa persoanelor sau bunurilor, urmărind să constrângă guverne sau societăţi, slujind adesea unor obiective politice sau ideologice”, „utilizarea violenţei pentru a induce o stare de frică, intimidând guvernele sau societăţile, în scopul de a atinge ţeluri politice, religioase sau ideologice”.
O parte dintre europeni consideră că terorismul este o infracţiune, o crimă, o agresiune gravă la adresa omului şi fiinţei umane şi tratează acest fenomen ca atare.
Unii autori menţionează, în lucrările lor, nouă elemente constitutive în precizarea noţiunii  de terorism, şi anume: existenţa unui grup, de regulă strict organizat, axat pe un ideal progra-matic, social, naţional, religios sau pe identificarea unui anumit inamic, care acţionează fie pe cont propriu, fie cu sprijin tacit sau activ al unui stat terţ şi care de regulă, nu îşi ascunde identitatea; acţiunea este ilicită din punct de vedere al normelor juridice recunoscute de comunitatea internaţională, este comisă cu violenţă şi este provocatoare de mari daune materiale şi pierderi de vieţi omeneşti şi creează o atmosferă de frică şi panică colectivă, de natură să intimideze autorităţile unui stat sau un alt grup de putere; alegerea ţintelor pe considerentul producerii unui impact psihologic cât mai mare, iar scopurile urmărite prin actul terorist să fie cât mai puternic mediatizate; terorismul constituie o gravă ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.Acţiunile teroriste sunt reduse la trei tipuri fundamentale:
acţiuni contra bunurilor (distrugerea cu exploziv a clădirilor, maşinilor, avioanelor etc.);
acţiuni contra persoanelor şi a libertăţii lor (de la răpiri, sechestrări, luări de ostateci etc. până la asasinate);
acţiuni combinate, atât contra bunurilor, cât şi a persoanelor, sub forma deturnărilor de avioane, maşini capcană etc.
Clasificarea după mobilul şi intenţia care stă la baza actului terorist. Din acest punct de vedere sunt menţionate ca forme de terorism:
terorism de drept comun – înţeles ca acţiune violentă sau de intimidare, comisă de către un individ sau un grup de persoane, în scop de extorsiune sau răzbunare ori pentru obţinerea unor avantaje materiale sau morale imediate. Se caracterizează prin violenţă puternică. În realizarea scopului propus se comit fapte neobişnuite (şantaj, ameninţări, răpiri, crime etc.), care intră sub incidenţa legii penale;
 terorism social, a cărui principală caracteristică este faptul că el nu depăşeşte graniţele ţării respective. Prin această formă de terorism se urmăreşte schimbarea orânduirii sociale dintr-o ţară, impunerea unei anumite ideologii, doctrine sociale şi chiar economice;
terorism politic – care se manifestă printr-o gamă variată de forme, toate dirijate contra statului şi organelor sale reprezentative. Între scopurile sale sunt menţionate: ruperea relaţiilor paşnice dintre state sau agravarea acestora atunci când s-a ajuns la anumite înţelegeri; răsturnarea orânduirii politice a unui stat; înlăturarea de la putere a unor oameni politici; influenţarea politicii interne sau externe a unuistat etc.; dintre cele mai semnificative acte de acest gen, literatura despecialitate menţionează uciderea unor preşedinţi, ca de exemplu J.F.Kennedy (SUA), Anwar El Sadat (Egipt), a premierului Indira Ghandi(India), Yizak Rabin (Israel), Martin Luther King etc.terorism de stat – o formă complexă de terorism, care se manifestă într-o ţară în care sistemul politic îl obstrucţionează pe cel judiciar,implicând guvernul într-o luptă pentru putere, bazată pe coerciţie, ca de exemplu: Chile sub Augusto Pinocet, 1973-1990.
De asemenea, terorismul de stat se poate manifesta şi pe plan internaţional, prin acţiuni de ameninţare cu folosirea violenţei ori acte deteroare exercitate de către un stat contra altui stat, materializat în atacuri armate, producerea de distrugeri materiale, bombardarea populaţiei civile etc., prin care se urmăreşte a se impune fie violenţa politică a unui stat asupra altui stat, fie obţinerea de avantaje teritoriale, economice sau de altă natură.
Având în vedere criteriul spaţiului şi a factorilor implicaţi, actele teroriste săvârşite sunt menţionate sub forma:
Terorismul naţional sau domestic, intern - implică grupuri sau persoane care fac parte integrantă din populaţia, instituţiile sau guvernele ţării (statului) victimă şi ale cărui acţiuni se desfăşoară numai pe teritoriul statului respectiv. Acestea nu sunt influenţate, nu sunt sprijinite şi nici nu servesc interesele altei ţări; 
Terorismul internaţional – atunci când acţiunile, factorii angajaţi sau afectaţi şi efectele actelor săvârşite îmbracă, obligatoriu, elementele de extraneitate, cu caracter internaţional, în ceea ce priveşte atâta utorul, victima, locul comiterii sau pregătirii acţiunii, locul de refugiu al autorilor şi complicilor acestora cât şi natura intereselor lezate şi urmările actului în sine.
Ca principale forme de manifestare, literatura de specialitate menţionează: pirateria aeriană, luarea de ostateci, răpirea de diplomaţi sau demnitari, pentru a căror eliberare se pun condiţii grele, fie de ordin politic, sau material, în a căror rezolvare sunt angrenate mai multe state;
După principalele cauze generatoare, mai sunt menţionate ca forme ale terorismului:
Terorismul rasist – apărut în SUA, la jumătatea secolului trecut, având ca reprezentat de frunte organizaţia Ku-Klux-Klan, interzisă, formal, în anul 1960.
Terorismul extremist-naţional – cu aria de acţiune limitată la interiorul unei ţări, mai cunoscute fiind: Mişcarea pământul natal şi libertatea bască (ETA), din Spania; organizaţia teroristă Armata Republicană Irlandeză (IRA);
Terorismul de nuanţă fundamentalist religioasă sau terorismul religios, care foloseşte violenţa pentru a îndeplini ceea ce ei numesc obiective ordonate de divinitate. Pe lista terorismului de nuanţă fundamentalist religioasă sunt înscrise mai multe organizaţii tero-riste, între care: Abu Sayyaf, Filipine; Al-Qaeda; Aum Shinro-kyu (Aum – Adevărul suprem), responsabil de atacul cu sarin în metroul din Tokio, din martie 1995, Japonia etc., Hamas, Palestina; Hizbollah, Liban; Jihadul Islamic Egiptean;
Terorismul de extremă stânga urmăreşte subminarea sau distrugerea capitalismului şi înlocuirea lui cu socialismul sau comunismul. Reprezentative pe această categorie sunt: Brigăzile Roşii (Italia); Armata Roşie Japoneză; Facţiunea Armata Roşie;
Terorismul de extremă dreapta – urmăreşte abolirea regimurilor liberale, democratice şi înlocuirea lor cu unul autoritar, putând fi exemplificat prin: grupuri de extremă dreaptă din America Latină; escadroanele morţii din Salvador şi grupurile neo-naziste din Europa şi America;
Terorismul anarhist – specific perioadei 1870-1920. În prezent, este reprezentat de mişcări, precum, Celulele Revoluţionare din Germania sau Squarmish Five din Canada.
Interesantă şi sugestivă este şi clasificarea făcută de institutul american pentru studiul conflictelor, în viziunea căruia, terorismul este de două feluri:
Terorismul diversionist, care, în esenţă, urmăreşte publicitatea,dobândirea unui prestigiu sau notorietăţi, discreditarea şidemoralizarea autorităţilor, provocarea acestora să ia măsuri derepresiune excesive, care ar duce la înstrăinarea populaţiei, sau ar genera ample nemulţumiri în rândul acesteia; 
Terorismul coercitiv  acesta vizează în opinia autorilor, demoralizarea populaţiei ci-vile, slăbirea încrederii acesteia în autorităţi şi instaurarea unui sentiment de teamă.
Se considera forme ale terorismului: bioterorismul - formă de terrorism ce utilizează germeni specifici războiului biologic, prin răspândirea intenţionată a agenţilor biologici toxici în formă naturală sau prelucrată; narcoterorismul – se referă la acţiuni teroriste organizate sau desfăşurate de grupuri implicate direct în cultivarea, producerea, transportul sau distribuţia drogurilor precum şi acele grupuri care folosesc traficul de droguri pentru finanţarea unor mişcări sau acte teroriste; terorismul explicit politic – reprezintă o anumită tipologie a terorismului, care vizează în mod direct structurile de autoritate şi are ca forme de exprimare: terorismul partizan, cu obiectiv dobândirea puterii de stat; terorismul ideologic motivat de doctrine politice extremiste; terorismul autonomist separatist.În scopul combaterii evoluţiei moderne a terorismului, la nivel internaţional şi ca urmare şi în România s au întreprins o serie de demersuri legislative menite să combată pericolul pe care îl reprezintă acţiune organizaţiilor teroriste, dar mai ales să limiteze evoluţia fenomenului care a devenit un adevărat flagel.
Principalele demersuri legislative în plan internaţional şi intern sunt:
Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului (1977)  act juridic semnat de statele membre ale Consiliului Europei având ca scop urmărirea şi pedepsirea autorilor actelor teroriste în special prin extrădarea celor vinovaţi;
Rezoluţia nr. 133/2000 a Consiliului de Securitate al ONU şi rezoluţia nr.1390/2002 ce privesc Afganistanul, adoptate în scopul condamnării talibanilor pentru permiterea folosirii teritoriului pentru pregătire şi activităţi teroriste, inclusiv a reţelei Al-Qaeda, precum şi pentru folosirea mercenarilor străini în acţiuni ostile;
Rezoluţia nr. 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU privind combaterea terorismului, ce priveşte condamnarea atacurilor teroriste din SUA din 11 septem-brie 2001, considerarea acestor acte, ca de altfel a oricărui act de terorism international drept o ameninţare la adresa păcii internaţionale; necesitatea ca statele să acţioneze împreună de urgenţă pentru a preveni şi suprima actele de terorism;
Declaraţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei din12.09.2001 şi Declaraţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei din 21.09.2001 privind lupta împotriva terorismului internaţional;
Recomandarea nr. 1550/2002 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind lupta împotriva terorismului şi respectarea drepturilor omului;
Protocolul de amendare a Convenţiei Europene pentru reprimarea terorismului adoptat la Strasbourg în 15.05.2003.
Conflictul dintre Statele Unite ale Americii si AfganistanSituatia internationala dintre Statele Unite ale Americii si Afganistan este un conflict de actualitate si de durata in acelasi timp. Conflictul a inceput din octombrie 2001 si dureaza chiar si pana in momentul de fata.
Momentul cheie care a declansat razboiul a fost caderea turnurilor gemene , World Trade Center din 11 septembrie 2001. Din acest punct se incepe o lupta acerba contra terorismului, mai ales in statele Iraq si Afganistan. Se duce o politica de eradicare a gruparilor terosiste precum Al – Qaeda, condusa de Osama bin Laden si care este responsabila pentru dezastrul cauzat la 11 septembrie 2001, curmand viata a aproximativ 3000 de persoane si ranind inca 6000 de persoane.
Conflictul dintre militar de mari proportii dintre Statele Unite ale Americii si Afganistan par sa aiba declansatorul in data de 11 septembrie 2001, cand doua avioane au lovit turnurile gemene World Trade Center, inalte de 110 etaje. Avioanele, care erau conduse de membri ai gruparii teroriste Al Quaida.
Al Quida – transcris de asemenea ca al-Qa’idah, al-Qaeda, al-Qa’ida sau al-Quaida si tradus ca Baza sau Fundatia, este o grupare terorista ce a fost fondata in anul 1988 si definitivata in 1989, avand ca scop principal, sprijinirea activatilor extremiste islamice.
Fondatorul, liderul, si principalul finantator al acestei organizatii teroriste este Osama Bin Landen, gruparea fiind intai axata pe respingerea fortelor sovietice din Afganistan.
F.B.I a definit terorismul ca fiind “utilizarea in afara legii a fortei si a violentei impotriva persoanelor sau proprietatii, in scopul de a intimida sau a obliga un guvern, populatie civila sau alt segment de acest fel, pentru a obtine unele avantaje politice sau sociale.”. Legat de actiunea terorismului, o afirmatie de nuanta si care contureaza bine lupta dificila impotriva terorismului este ca pricipalul pericol impotriva ordinii mondiale, nu consta doar in armarea nucleara puternica a unor state ci in fenomenul terorismului. Deoarece, securitatea impotriva terorismului nu poate fi vazuta tocmai prin numarul de tancuri si rachete, terorismul vizeaza populatia ca mijloc de presiune asupra populatiei si este foarte greu de depistat; serviciile secrete au aici un rol determinant. De exemplu, gruparea terorista Hamas, conform declaratiilor date de membrii acestei grupari, are la dispozitie in permanenta un numar de 5-20 membri care sunt dispusi in orice clipa sa comita un suicid terorist, cu motivatia de a ajunge la Allah.
Al Quida, fiind o grupare terorista de asemenea, este foarte bine cunoscut faptul ca membrii sunt foarte devotati iar suicidul terorist este prezent si in aceasta grupare.
Gruparea a cunoscut o popularizare mondiala dupa incidentul de pe 11 septembrie 2001, cand doua avioane pilotate de doi teroristi, au lovit cele doua turnuri World Trade Center, cauzand aproximativ 3000 de morti si inca 6000 de persoane ranite grav.
Pe 11 septembrie 2001, ministrul taliban Wakli Ahmed Muttawakil a spus “denuntati-l pe cel care este in spatele acestui atac terorist.” Urmatoarea zi, presedintele Americii pe atunci, George W. Bush a spus ca aceste actiuni sunt mai mult decat un act de terorism, sunt practic declaratii de razboi.
Abdul Samal Zaeef a afirmat apoi pe 13 septembrie, ca talibanii iau in calcul extradarea lui Osama bin Landen daca se aduc probe solide ca acesta se afla in spatele atacului. Mai tarziu, in 2004, se va afla adevarul, in sensul ca insusi Osama bin Landen recunoaste ca el a planificat atacul de pe 11 septembrie 2001.
S-a crezut in politica de militarizare a Statelor Unite ale Americii, s-a crezut in forta uriasa pe care o are acest stat, in faptul ca investeste in armata mai mult decat investesc statele in top 5 la un loc.
Trupele americane si in special cele britanice au dat startul, pe 7 octombrie, unui razboi de lunga durata si foarte dureros in Afganistan.
S-a inceput prin bombardarea cu rachete in Kabul si Kandahar, in jurul orei 5 George W. Bush a confirmat atacul din Afganistan. Principala tinta a atacurilor vor fi amplsamentele teroristilor si zonelor de antrenament al acestora. Facand apel la umanitate, s-a afirmat ca medicamente si mancare vor sosi pentru femeile, barbatii si copiii nevinovati in acest conflict.
Cifrele financiare sunt absolut ametitoare pentru acest conflict. In cei 12 ani de conflict, Statele Unite ale Americii au investit aproximativ 400 de miliarde de dolari. Spre exemplu, in 2011, in conflictul din Afganistan s-au investit 110 miliarde, fata de 44 de miliarde in Iraq. Banii investiti pe cele doua fronturi de catre statul american, i-au facut pe acestia sa se retraga pana la urma de pe un front, parasind Iraq-ul. In Iraq, SUA a investit 750 de miliarde din 2003 pana in prezent, fata de 400 de miliarde cat costa razboiul din Afganistan. Astfel, pentru cele doua fronturi pe care SUA a luptat si lupta, au fost necesar circa 1.300 de miliarde de dolari.
Costul unui soldat in Afganistan se ridica de la 500.000 de dolari in 2009/an, la 700.000 de dolari in 2013/an. Pe de alta parte, liderii afgani s-au imbogatit seminificativ prin actiuni de coruptie si prin succese de delapidare a fondurilor alocate de coalitia NATO pentru reconstructie. Hamid Karzai a fost reales in 2009 ca presedinte al Afganistanului prin alegeri care au fost vizibil fraudate. La momentul actual, guvernul din Kabul, extrem de corupt nu mai beneficiaza de increderea populatiei afgane.
Merita tot in acest context mentionat, ca alaturi de la armata americana, lucreaza si organisme sau subiecte de drept international nerecunoscute. Spre exemplu, Blackwater este o companie privata de paza, infiintata de Erick Prince si care are contributii serioase in domeniul militar american; este recunoscuta a fi cea mai puternica armata privata din lume. Statele Unite ale Americii, au investit serioasa in aceasta companie, mai ales in perioada lui George W. Bush, cand in Iraq, soldatii din Blackwater ajunsesera sa fie aproape egali ca numar, cu soldatii americani. Sunt recunoscuti pentru agresivitatea lor, pentru neumarate victime pe care le-au impuscat fara niciun motiv. Scandalul de la care au fost mediatizati a fost din Piata Nisour din Bagdad, pe 16 septembrie 2007 au ucis in jur de 20 de civili fara absolut niciun motiv, nu a existat nici cea mai mica amenintare.
Legat de acest aspect, am putea vorbi acum despre cum guverneaza dreptul international armatele private. De mentionat, ca in cazul incidentului de mai sus mentionat, soldatii respectivi nu au fost trasi la raspundere, in mare parte din cauza acoperirilor facute de statul american. La urma urmei, cine ar fi extradat niste “soldati” americani in Iraq pentru a fi judecati (sau mai clar zis omorati) ? Iar dreptul international nu reglementeaza armatele private ca subiecte de drept international.
Se afirma tot mai des in presa americana ca razboiul din Afganistan nu poate fi castigat militar. Ce-i drept, nu e un razboi tocmai fata in fata cu adversarul. Teroristii sunt grupati cate 3-5 care provoaca victime prin ied-uri, stau mereu ascunsi si fug. De aceea armata americana sufera cu toata tehnica de care beneficiaza. Se insista tot mai mult pe retragerea trupelor americane din Afganinstan, pe premisa ca ar fi cea  mai buna solutie atat din punct de vedere economic cat si din punct de vedere international, in domeniul pacii. Personalul de specialitate si experrti americani, afirma cu tarie ca Afganistanul nu are nicio pozitie strategica benefica pentru SUA. Cu toate acestea, o miscare de retragere din Afganistan prea brusca ar parea ca America este slabita si ar incuraja teroristii la contraatac.
La momentul actual, SUA are in Afganistan 68.000 de soldati, urmati de Marea Britanie cu 9.000 si Germania cu 4.400 de soldati. Romania are in Afganistan 1.600 de soldati romani.
ISTORIA CONFLICTULUI
La 20 septembrie 2001, preşedintele Bush le dă un ultimatum autorităţilor talibane pentru predarea lui Bin Laden şi a celorlalţi membri Al-Qaeda de pe teritoriul său, aceştia refuzând, pretextând lipsa dovezilor. În schimb, Marele Consiliu Clerical Musulman Afgan a emis o Fatwa 11 prin care îşi exprima regretul pentru victimele atentatelor, îi cer formal lui Bin Laden să părăsească ţara şi solicită ONU şi Organizaţiei Cooperării Islamice să desfăşoare o anchetă independentă pentru cercetarea incidentului. La 21 septembrie 2001, solicită din nou dovezi ale implicării lui Bin Laden, dar ameninţă SUA că în cazul unui atac vor avea aceeaşi soartă ca Marea Britanie şi Rusia.
La 23 septembrie 2001, SUA trimite Pakistanului dovezile preliminare ale implicării lui Bin Laden în atentate, aceştia trimiţându-le mai departe talibanilor, dar nici Mullahul Omar şi nici americanii nu s-au aratat dispuşi la negocieri. Operaţia Efort Activ (Operation Active Endeavour) este lansată la 4 octombrie 2001, iar la 7 octombrie 2001 este lansată Operaţia Libertate Trainică (Operation Enduring Freedom) care
debutează cu bombardamente aeriene strategice asupra obiectivelor/talibanilor din Kabul, Kandahar şi Jalalabad.
Între 14 şi 16 octombrie, talibanii propun predarea lui Bin Laden către o ţară terţă pentru a fi judecat, dar doar după prezentarea dovezilor privind implicarea lui în atentat, ambele propuneri fiind refuzate de către americani.În schimb, în ciuda diferendelor legale, este declanşată operaţiunea terestră prin implicarea forţelor speciale alături de forţele Alianţei Nordului. Sprijiniţi de lovituri aeriene masive asupra taberelor de antrenament şi a poziţiilor talibane, precum şi de dezertările numeroase din forţele talibane, Coaliţia a cucerit, la 9 noiembrie, Mazar-i Sharif, Heratul la 12 noiembrie, capitala Kabul, la 13 noiembrie şi toată partea de nord, inclusiv Kunduz până la 26 noiembrie. Ofensiva a continuat apoi în sud spre Kandahar, cucerit în decembrie, urmat de Tora Bora între 12 şi 17 decembrie. Pe 22 decembrie 2001,Hamid Karzai devine al doisprezecelea preşedinte al Afganistanului. Talibanii rămaşi s-au refugiat în munţi sau au fugit în zona tribală din Pakistan. Între 2 şi 16 martie 2002, a avut loc Operaţiunea Anaconda, prima mare operaţiune din Afganistan în care s-au folosit forţe convenţionale alături de cele afgane.
După această operaţiune a început lungul război de gherilă desfăşurat de către talibani până în zilele noastre. Modalitatea de acţiune principală a talibanilor de-a lungul insurgenţei a fost următoarea:
liderii principali retraşi în zona tribală din Pakistan stabileau direcţiile prioritare de acţiune în timpul iernii, pe care le comunicau liderilor secundari înainte de declanşarea anuală a „ofensivei de primăvară”, timp în care strângeau fondurile necesare desfăşurării acţiunilor şi lansau campanii propagandistice pentru continuarea Jihad-ului (un adevărat război global, o ameninţare de mari proporţii şi de o cu totul altă natură decât cea a ameninţărilor clasice sau nucleare de până acum) 12 ;
liderii secundari aflaţi în Pakistan sau în zonele muntoase inaccesibile din Afganistan organizau şi desfăşurau reaprovizionarea cu armament, muniţie şi materiale necesare desfăşurării atacurilor, precum şi antrenarea luptătorilor;
liderii terţiari organizau supravegherea viitoarelor obiective şi pregătirea atacurilor, pe care uneori le conduceau personal;
liderii de echipe şi luptătorii executau atacuri de hărţuire de tipul „loveşte şi fugi”, de tip direct şi indirect sau complex coordonate în vederea producerii de pierderi sau pagube materiale, dar şi în scopuri propagandistice sau pentru erodarea încrederii populaţiei în capacitatea autorităţilor dea le asigura protecţia.
Bineînţeles că, pe lângă lupta pe care o duceau cu forţele „invadatoare”, talibanii au continuat şi lupta între ei, nu puţine fiind cazurile în care aceştia îşi „vindeau” sau chiar omorau oponenţii pentru a le lua locul. Acelaşi lucru îl făceau însă şi reprezentanţii afgani ai administraţiei locale, unii dintre cei mai corupţi din lume, dar şi ceilalţi „lorzi ai războiului” implicaţi în traficul de droguri sau în crima organizată care-şi doreau, la rândul lor, o recunoaştere formală, dar mai ales informală, a puterii lor. În mod cert, cei care au avut cel mai mult de pierdut în acest război au fost localnicii, toată lumea luptând în numele lor, dar nu pentru ei.
Succesele tactice au pendulat între cele două tabere, pierderile de vieţi omeneşti crescând exponenţial atât în rândul combatanţilor, cât mai ales în cel al populaţiei. Din punct de vedere operaţional, victoria a revenit clar Coaliţiei, talibanii nefiind capabili să recucerească niciun obiectiv important, dar păstrând totuşi un control limitat în zonele în care forţele internaţionale nu erau prezente. Din cei aproximativ 10.000 de luptători activi, doar un sfert erau suficient motivaţi şi pregătiţi să execute operaţii de amploare sau eficiente, majoritatea celorlalţi fiind doar „carne detun”. Cei mai periculoşi şi mai violenţi „talibani” erau însă un număr mic de luptători străini, extreme de bine antrenaţi şi înarmaţi, experţi mai ales în fabricarea bombelor artizanale şi executarea ambuscadelor complexe.
Din punct de vedere strategic însă, victoria a aparţinut mult timp talibanilor pentru că forţele internaţionale n-au reuşit să câştige „inima şi mintea” localnicilor care-i priveau în continuare ca pe nişte invadatori incapabili să le înţeleagă nevoile şi să le asigure securitatea şi bunăstarea promise.
În paralel cu operaţiile militare 13 , începând cu ianuarie 2006, tactica ISAF s-a schimbat tocmai pentru a câştiga sprijinul populaţiei. Astfel au apărut Echipele de Reconstrucţie Provincială care au avut un rol important în dezvoltarea Afganistanului, în ciuda acuzaţiilor de subminare a autorităţilor afgane.
Numărul tot mai mare de atacuri ale insurgenţilor şi de victime rezultate au determinat creşterea permanentă a forţelor de securitate, dar au creat şi probleme majore în realizarea sprijinului logistic aferent. Talibanii au exploatat acest fapt prin atacarea cu predilecţie a convoaielor logistice, insuficient păzite şi care le aduceau cel mai mare profit prin revânzarea/folosirea produselor capturate, dar şi prin neplăcerile aferente cauzate forţelor internaţionale. La aceasta a contribuit şi închiderea temporară (în 2008) a liniilor de aprovizionare din Pakistan. Pentru protejarea convoaielor s-au folosit cu precădere companii private de securitate care au comis însă abuzuri ce au avut un impact negative asupra percepţiei populaţiei civile referitoare la forţele de securitate. De asemenea, s-au identificat şi s-au folosit rute alternative de aprovizionare.
O altă problemă a fost cauzată de insuficienţa fondurilor pentru reconstrucţia ţării. Angajată simultan în două conflicte (Afganistan şi Irak) consumatoare de fonduri colosale, lovită puternicde criza economică din 2007 şi contestată din ce în ce mai puternic în plan intern referitor la implicarea într-un alt „Vietnam”, SUA s-a văzut nevoită să micşoreze treptat, dar semnificativ, fondurile asociate reconstrucţiei. „Ajutată” şi de corupţia administraţiei afgane care risipea fondurile, scăderea ajutorului material a fost percepută de afgani, un popor materialist prin definiţie, ca un semn de „părăsire” şi a determinat scăderea şi mai mult a sprijinului populaţiei, moment exploatat de propaganda talibană.
Acest fapt a condus la creşterea numărului de afgani care s-au alăturat talibanilor în ciuda eforturilor ISAF de a-i atrage de partea sa. Pentru a contracara acest fapt, ISAF a introdus, în noiembrie 2009, noul programul de antrenare a forţelor de securitate afgane din dorinţa de a marca începutul perioadei de tranziţie a responsabilităţii asigurării securităţii de către acestea. Pe lângă beneficiile clare, acest program a dus la apariţia unei alte probleme pentru forţele internaţionale de securitate: fratricidul. La acest fapt a contribuit şi eşecul programului de dezarmare, demobilizare şi reintegrare a talibanilor care nu a avut un succes prea mare, deoarece ex-combatanţii talibani angajaţi în noile forţe de securitate afgane dezertau şi se reîntorceau la luptă de partea talibanilor (constrânşi sau de bună-voie). Incapacitatea şi corupţia administraţiei locale, care acţionau în cu totul altă direcţie decât cea dorită de forţele internaţionale de securitate, au fost şi sunt, în continuare, două dintre cele mai mari probleme din Afganistan, consilierea acestora devenind una dintre direcţiile prioritare de acţiune ale ISAF. Nu trebuie uitat nici faptul că peste 90% din opiul (şi derivatele sale) care se găseşte pe piaţa internaţională de droguri este produs în Afganistan alimentând, astfel, o piaţă de 65 de miliarde de dolari 14 . În pofida unei uşoare scăderi în 2007, producţia de opiu din Afganistan a explodat în ultimii zece ani, atingând 6.900 de tone, în 2009, peste consumul mondial. În consecinţă, pentru a împiedica talibanii să controleze această piaţă în expansiune, ISAF a primit ca nouă misiune şi lupta împotriva drogurilor (prin sprijinul informational al celorlalte organizaţii care luptă împotriva acestui flagel).
Numirea generalului McCrystal în fruntea ISAF, la 15 iunie 2009, a reorientat direcţia de luptă a ISAF prin creşterea numărului de atacuri directe împotriva liderilor talibani executate de către forţele de operaţii speciale. Aceste raiduri, pe lângă efectul scontat, au avut ca efecte secundare un număr semnificativ de victime colaterale, ceea ce a dus la înrăutăţirea relaţiilor cu Pakistanul şi la creşterea urii localnicilor împotriva ISAF.
Acestea au fost amplificate şi de dezvăluirile din 2010 ale site-ului Wikileaks, care a dat publicităţii numeroase rapoarte după misiune ale ISAF în care apăreau victime colaterale numeroase, precum şi relaţiile strânse de colaborare a talibanilor cu autorităţile pakistaneze. Acestea au avut un impact negativ şi asupra tentativelor autorităţilor afgane de a negocia pacea cu talibanii. Totuşi „vânătoarea de vrăjitoare” a ISAF nu a avut efectul scontat, deoarece în locul liderilor ucişi apăreau imediat alţii dornici de a se face remarcaţi şi care executau atacuri şi mai violente.
În consecinţă, numărul de victime a atins cote alarmante. Talibanii au devenit mai puternici şi mai încrezători în forţele proprii, încercând chiar atacuri de anvergură, cum ar fi tentativa (nereuşită) de recucerire a Kandaharului din 7 mai 2011. Acesta a fost doar unul dintre răspunsurile talibanilor la omorârea lui Bin Laden de către forţele special americane la 2 mai 2011, în Abbottabad, Pakistan. La 22 iunie 2011, preşedintele Obama a anunţat retragerea oficială a 10.000 de militari americani până la sfârşitul anului, urmat de anunţuri similar ale altor ţări care contribuiau cu forţe la ISAF.
În consecinţă, activitatea ulterioară a ISAF s-a concentrat pe predarea responsabilităţii asigurării securităţii către forţele de securitate afgane concomitent cu retragerea forţelor internaţionale de securitate.
Incidente cum ar fi: omorârea accidental de către ISAF a 24 de militari pakistanezi din 26 noiembrie 2011; transmiterea pe Internet a unei filmări cu militari americani urinând pe cadavrele unor insurgenţi în ianuarie 2012; posibila înţelegere secretă dintre SUA, Pakistan şi talibani, din ianuarie 2012; arderea accidentală de către militari americani a unor exemplare ale Coranului în februarie 2012; uciderea a 17 civili din Panjwai de către un soldat american în martie 2012, au umbrit imaginea şi aşa destul de şifonată a ISAF şi au adus un capital de imagine nesperat talibanilor care au profitat şi au susţinut că retragerea „invadatorilor” este meritul lor direct.Între timp, la 2 mai 2012, preşedinţii Obama şi Karzai au semnat un parteneriat strategic între cele două ţări în care se stabilea calendarul retragerii forţelor şi modalităţile de cooperare pe termen lung după aceasta. Acest act a fost urmat de unul similar cu NATO semnat în urma Summitului de la Chicago din 21 mai 2012 în care se preciza că va continua transferul de autoritate către forţele de securitate afgane până la jumătatea anului 2013 şi că, până la retragerea completă din Afganistan a celor 130.000 de militari ISAF din decembrie 2014, principal misiune a acestora va fi consilierea şi antrenarea forţelor de securitate afgane.În acele momente, ca şi acum de altfel, foarte multe voci, locale şi din lume, au acuzat forţele internaţionale de securitate (în special, pe americani) că au abandonat, de fapt, Afganistanul prin forţarea adoptării unui proces de tranziţie nerealist şi că au pus bazele unei forţe de securitate afgane pregătite doar să fie suficient de puternice pentru a le permite retragerea şi nu pentru a prelua cu adevărat dificila misiune de asigurare a securităţii regionale prin securizarea Afganistanului.De asemenea, alte voci au acuzat (Uniunea Europeană, în principal, dar şi pe americani) că importul (nesolicitat de altfel) de democraţie va trebui compensat de exportul ulterior de resurse energetice, „adevăratul” motiv al invaziei Afganistanului de către forţele internaţionale.
Mijloace pașnice de rezolvare a conflictului în Afganistan.Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințara cu forța a fost proclamat pentru prima dată în Carta ONU. Articolul 2 & 4 din Cartă dispune: «Toti Membrii Organizatiei se vor abtine, in relatiile lor internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei fie impotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite.» Сonținutul dispoziției în cauză a fost dezvoltat și interpretat ulterior în astfel de acte internaționale precum: Declarația principiilor de drept internațional din 1970, Definiția agresiunii, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974, Actul final al CSCE din 1975 și Declarația privind sporirea eficacității principiului renunțării la amenințarea cu forță sau la folosirea ei în relațiile inernaționale, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr.44/22 din 18 noiembrie 1987.
Noțiunea de amenințare cu forța presupune amenințarea cu folosirea forței armate, întreruperea legăturilor de comunicații, comerciale sau concetrarea de trupe la fronterierile unui stat, demonstrații în nemijlocita apropriere a frontierilor unui stat, manevrele militare în vecinătatea frontierilor unui stat etc., adică orice acțiuni ale unui stat care pot determina un alt stat să se considere expus unui pericol iminent de a suferi o stingere gravă a integrității teritoriale sau a independenței sale politice.
De la principiul nerecurgerii la forță și la amenințare cu forță, dreptul internațional admite trei excepții când se poate recurge la forță în relațiile inernaționale:
în caz de autoăpărare
în situația popoarelor care luptă contra dominației coloniale, a ocupației străine și contra regimurilor rasiste
în cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate al ONU.
Ne interesează prima excepție, și anume, în caz de autoapărare.
Caz de autoapărare, potrivit art. 51 din Carta ONU este definit ca o situație, când un stat devine victim unui act de agresiune din partea altui stat. Dreptul la autoapărare este un drept esnțial și enerent existenței statelor și popoarelor, consacrat inclusive pe cale cutumiară, care urmărește protecția unor astfel de valori vitale ca independență, suveranitatea, inegritatea teritorială și asigurarea păcii și libertății statelor. După cum se arată în art. 51 din Carta ONU, statele sunt în drept să-și exercite dreptul de autoapărare individual sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat, «pînă cînd Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și scurității inernaționale […]”. Alte aspecte ale recurgerii la forță în cadrul exercitării dreptului la autoapărare sau la legitima apărare au fost consecrate în practica statelor, dar și în jurisprudența internațională. Astfel, utilizarea forței trebuie să fie proporțională în raport cu intensitatea atacului armat la care este supus statul victim și să se dovedească a fi necesară în vederea ripostării la acesta. Nefiind un concept static, dreptul la autoapărare continua să se dezvolte și să fie invocate de către state pentru a justifica recurgerea la forță în situațiile în care ele trebuie să facă față unor noi amenințări îndreptate împotriva securițății lor. Terorismul international, după cum o atestă evoluțiile înregistrate în ultima perioadă, constituie o astfel de amenințare.
Calificînd atacurile teroriste comise în SUA la 11 septembrie 2001 de către membri grupării teroriste Al Qaida ca o « amenințare a păcii și securității inernaționale», Consiliul de Securitate al ONU în Rezoluție nr. 1368 (2001) și 1373 (2001) din septembrie 2001 recunoaște în preambulurile lor «dreptul inerent [ al statelor ] la autoapărare individuală sau colectivă în conformitate cu Carta ONU». Anume dreptul de autoapărare colectivă avea să fie invocat de către SUA și coaliția de state constituită ad hoc pentru a întreprinde și desfășura în toamna lui 2001 operațiunile militare împotriva Al Qaida în Afganistan, al cărui govern condus la acea epocă de talibani i-ar fi acordat grupării teroriste găzduire și sprijin. Prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr.1386 (2001) din 20 decembrie 2001, forțele coaliției ad hoc în Afganistan au fost înlocuite printr-o forță inernațională de asistență a securității (în engleza – International Security Assistence Force ), care, începînd cu august 2003, este condusă de NATO.
ConcluzieDin materialul redactat in mod sumar, se observa conflictul militar dintre Statele Unite ale Americii si fortele teroriste din Afganistan. Se vede cum suveranitatea statului Afganistan este violata atat de gruparile teroriste, din cauza guvernului slab si istovit de puteri, dar si de armata americana care are un cuvant greu de spus in guvernarea statului.
Dreptul international are putine de spus in conflictul militar de pe teritoriul Afganistanului. In niciun caz, nu se poate apela la institutii precum Curtea Internationala de Justitie sau la Tribunalul de Arbitraj pentru rezolvarea diferendelor. Nu se poate de asemenea nici negocia sau media acest conflict intre America si rebelii care isi manifesta inclinatiile teroriste din motive religioase, economice sau rasa.
Observam de asemenea, prezenta unui organism interesant din punct de vedere al dreptului international si anume armata privata – Blackwater. Armata privata pe care SUA o recunoaste si o finanteaza puternic.
 
 
BIBLIOGRAFIE Jeremy Schahill, Blackwater ascensiunea celei mai puternice armate private din lumie, Editura Litera, Bucuresti 2009
Carta Națiunilor Unite din 26 iulie 1945
Calin Scripcaru, Precis de Criminiologie Clinica, Editura Libris, Iasi, 2009, pag 129
http://www.academia.edu/3770190/Solutionarea_pasnica_a_diferendelor_internationale_terorismul_
Drept international public V. I, Eduard Serbenco , Chișinău, 2014
Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state, București, Editura Politică, 1980
Ștefanuț I., Arbitrajul ca modalitate de soluționare a diferendelor internaționale, Teza de doctorat, București , 2011
Rezoluţia nr. 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU privind combaterea terorismului
Declaraţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei din12.09.2001 şi Declaraţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei din 21.09.2001 privind lupta împotriva terorismului international
http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/reglementarea-pasnica-a-diferendelor-internationale/http://www.juspedia.ro/13179/rolul-ter%C8%9Bilor-in-rezolvarea-diferendelor-interna%C8%9Bionale-prin-mijloace-politico-diplomatice/Buţa Viorel, Simetrie şi asimetrie în acţiunile militare, în „Revista de Ştiinţe Militare”, nr. 3/2010.
Pipes Daniel, Militant Islam Reaches America, Editura WW Norton, 2002
Pop Virgil Ovidiu, Afganistan, ţara conflictelor fără sfârşit, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2014.
www.wikipedia.org;
www.nato.int.




Приложенные файлы

  • docx 15734642
    Размер файла: 663 kB Загрузок: 0

Добавить комментарий